Nu contează, sănătos să fie!

4 09 2014

Am dat recent de un text privind sexul copilului pe care îl aștepți. De mult îmi stă pe limbă exprimarea părerii privind acest aspect așa că profit abia acum, la zece luni de la nașterea pruncului, de proporția de timp liber care crește exponențial de când puștiu’ se târăște pe jos și cercetează amănunțit fiecare centimentru pătrat de parchet, iar eu împart, pe parcursul zilei, activitățile de babysitting cu Doamna Pisi.

Noi nu am știut sexul copilului. Nu am vrut să îl știm. Nu ni s-a părut relevant la început și ulterior am vrut să avem o surpriză. Pe măsură ce trecea timpul, a devenit un subiect tot mai des atins de către majoritatea cunoscuților noștri. Era chiar haios.

Mulți nu ne credeau că nu știm, alții se mirau că avem atâta răbdare. Erau și câte unii care își dădeau ochii peste cap de ce inconștienți suntem că nu facem nici o ecografie. Că singurul semn că ai făcut o ecografie este, în mintea unora, să știi sexul copilului. Doar după asta se uită medicul la o morfologie fetală de o oră jumate… Dar nu-i nimic, și lor le ziceam că pentru noi nu contează.
O mare parte își dădeau cu părerea. După forma burții, după cum m-am îngrășat sau nu. Mi s-a confirmat pe pielea mea ceea ce observasem și la alții, și anume că mândria casei era să ai băiat. Auzeam “poate-i băiat”, ziceam “da, poate”. “E bine să ai băiat”, “De ce?”, “N-ai treabă cu ei, la fete e bătaie de cap”. Ce injust și prostesc mi se părea! Evident că cei mai mulți m-au întrebat ce îmi doresc EU.
Și eu ziceam că nu contează, sănătos să fie, și săream inevitabil la subiectul următor…

Când s-au precipitat lucrurile și știam că în curând îmi voi ține puiul în brațe, am avut puțin răgaz să mă gândesc, la cald, la experiența pe care urma să o trăiesc. La cum o să mi se schimbe viața, la marele necunoscut, la cum o să fiu ca mamă, dacă o să mă ridic la standardele impuse tot de mine. Dacă o să fiu așa cum trebuie. Dacă o să fiu “de gașcă”. Dar înainte de asta, m-am întrebat și eu în sinea mea dacă vreau băiat sau fată.
Au început să curgă întrebările, voiam băiat pentru că “viața e mai ușoară pentru băieți” sau fată pentru că “fetele își iubesc mai mult părinții”? Fată ca să cumpăr rochițe sau băiat ca să aibă cine sa schimbe un bec atunci când nu e ta-su acasă? Fată ca să fim prietene și să ne facem măști de față împreună sau băiat ca că aibă și ta-su cu cine juca un fotbal? Stăteam tolănită, în burta mea imensă se zbătea un pui de om care urma să iasă în curând și eu mă întrebam ce vreau să fie. Dacă voiam băiat și ar fi fost fată? Eram dezamăgita? Mă resemnam? Sau dacă voiam fată și era chiar fată? Mă consideram mai norocoasă? Mi se îndeplinise dorința? Dar dacă îmi era pur și simplu INDIFERENT? Eram defectă că pentru mine în continuare nu conta?

Și pentru că timpul era scurt, pur și simplu am înțeles că urmează o aventură ca în povești. Ceva nou despre care nu știu nimic, cu o persoană pe care nu o cunosc și despre care nu știu nimic. Cu sentimente și emoții pe care nu le-am mai trăit niciodată, alături de puiul de om de la care urmează să învăț atâtea, și de la care voi învăța câte ceva până când am să închid ochii de tot. O continuare a poveștii de iubire și prietenie între mine și perechea mea, care pe lângă soț, devine alături de mine, părinte. Care are și el la rândul lui sentimente și întrebări.

Când am primit pentru prima dată în brațe puiul de om a fost ca dimineața de Crăciun. Cel mai intens și mai curat moment al vieții mele, sub forma celei mai frumoase surprize. Nu-mi amintesc cine din personalul medical mi-a spus că surpriza e băiețel, dar îmi amintesc clar că nu m-am oprit nici o secundă să mă gândesc dacă îmi convine sau nu. Nu am simțit decât o emoție foarte puternică, urmată de un impuls ciudat de a îi număra (de două ori!) degețelele de la mâini și picioare. Și fericire autentică și necondiționată.

Puștiu’ mai are un pic și face anu’. An care a trecut pe lângă noi ca-n povești, ca vântul și ca gândul. Cu zile lungi și nopți pe măsură, cu mii de întrebări despre cum crește, mănâncă, doarme, zâmbește. Cu griji și teamă la început și apoi cu din ce în ce mai multă încredere. Cu poze la fiecare gest, fiecare poziție de somn, fiecare hăinuță nouă. Cu șosețele. Cu bebe purtat în wrap și sling și Manduca. Cu primul MA-MA. Cu dormit în același pat toți patru, cu tot cu Doamna Pisi. Cu scutecele textile. Cu prima răceală. Cu mult mai multe decât pot să enumăr la o singură strigare.

Cu tot ce a adus, ca o avalanșă, minunea de a fi părintele puiului de om, băiat sau fată, unde pentru noi nu a fost una mai presus de cealaltă atunci când am înțeles că singura noastră datorie este să îl/o iubim prin tot ce facem. Și că asta e tot ce contează.

pici

Advertisements

Actions

Information

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s




%d bloggers like this: