Nu contează, sănătos să fie!

4 09 2014

Am dat recent de un text privind sexul copilului pe care îl aștepți. De mult îmi stă pe limbă exprimarea părerii privind acest aspect așa că profit abia acum, la zece luni de la nașterea pruncului, de proporția de timp liber care crește exponențial de când puștiu’ se târăște pe jos și cercetează amănunțit fiecare centimentru pătrat de parchet, iar eu împart, pe parcursul zilei, activitățile de babysitting cu Doamna Pisi.

Noi nu am știut sexul copilului. Nu am vrut să îl știm. Nu ni s-a părut relevant la început și ulterior am vrut să avem o surpriză. Pe măsură ce trecea timpul, a devenit un subiect tot mai des atins de către majoritatea cunoscuților noștri. Era chiar haios.

Mulți nu ne credeau că nu știm, alții se mirau că avem atâta răbdare. Erau și câte unii care își dădeau ochii peste cap de ce inconștienți suntem că nu facem nici o ecografie. Că singurul semn că ai făcut o ecografie este, în mintea unora, să știi sexul copilului. Doar după asta se uită medicul la o morfologie fetală de o oră jumate… Dar nu-i nimic, și lor le ziceam că pentru noi nu contează.
O mare parte își dădeau cu părerea. După forma burții, după cum m-am îngrășat sau nu. Mi s-a confirmat pe pielea mea ceea ce observasem și la alții, și anume că mândria casei era să ai băiat. Auzeam “poate-i băiat”, ziceam “da, poate”. “E bine să ai băiat”, “De ce?”, “N-ai treabă cu ei, la fete e bătaie de cap”. Ce injust și prostesc mi se părea! Evident că cei mai mulți m-au întrebat ce îmi doresc EU.
Și eu ziceam că nu contează, sănătos să fie, și săream inevitabil la subiectul următor…

Când s-au precipitat lucrurile și știam că în curând îmi voi ține puiul în brațe, am avut puțin răgaz să mă gândesc, la cald, la experiența pe care urma să o trăiesc. La cum o să mi se schimbe viața, la marele necunoscut, la cum o să fiu ca mamă, dacă o să mă ridic la standardele impuse tot de mine. Dacă o să fiu așa cum trebuie. Dacă o să fiu “de gașcă”. Dar înainte de asta, m-am întrebat și eu în sinea mea dacă vreau băiat sau fată.
Au început să curgă întrebările, voiam băiat pentru că “viața e mai ușoară pentru băieți” sau fată pentru că “fetele își iubesc mai mult părinții”? Fată ca să cumpăr rochițe sau băiat ca să aibă cine sa schimbe un bec atunci când nu e ta-su acasă? Fată ca să fim prietene și să ne facem măști de față împreună sau băiat ca că aibă și ta-su cu cine juca un fotbal? Stăteam tolănită, în burta mea imensă se zbătea un pui de om care urma să iasă în curând și eu mă întrebam ce vreau să fie. Dacă voiam băiat și ar fi fost fată? Eram dezamăgita? Mă resemnam? Sau dacă voiam fată și era chiar fată? Mă consideram mai norocoasă? Mi se îndeplinise dorința? Dar dacă îmi era pur și simplu INDIFERENT? Eram defectă că pentru mine în continuare nu conta?

Și pentru că timpul era scurt, pur și simplu am înțeles că urmează o aventură ca în povești. Ceva nou despre care nu știu nimic, cu o persoană pe care nu o cunosc și despre care nu știu nimic. Cu sentimente și emoții pe care nu le-am mai trăit niciodată, alături de puiul de om de la care urmează să învăț atâtea, și de la care voi învăța câte ceva până când am să închid ochii de tot. O continuare a poveștii de iubire și prietenie între mine și perechea mea, care pe lângă soț, devine alături de mine, părinte. Care are și el la rândul lui sentimente și întrebări.

Când am primit pentru prima dată în brațe puiul de om a fost ca dimineața de Crăciun. Cel mai intens și mai curat moment al vieții mele, sub forma celei mai frumoase surprize. Nu-mi amintesc cine din personalul medical mi-a spus că surpriza e băiețel, dar îmi amintesc clar că nu m-am oprit nici o secundă să mă gândesc dacă îmi convine sau nu. Nu am simțit decât o emoție foarte puternică, urmată de un impuls ciudat de a îi număra (de două ori!) degețelele de la mâini și picioare. Și fericire autentică și necondiționată.

Puștiu’ mai are un pic și face anu’. An care a trecut pe lângă noi ca-n povești, ca vântul și ca gândul. Cu zile lungi și nopți pe măsură, cu mii de întrebări despre cum crește, mănâncă, doarme, zâmbește. Cu griji și teamă la început și apoi cu din ce în ce mai multă încredere. Cu poze la fiecare gest, fiecare poziție de somn, fiecare hăinuță nouă. Cu șosețele. Cu bebe purtat în wrap și sling și Manduca. Cu primul MA-MA. Cu dormit în același pat toți patru, cu tot cu Doamna Pisi. Cu scutecele textile. Cu prima răceală. Cu mult mai multe decât pot să enumăr la o singură strigare.

Cu tot ce a adus, ca o avalanșă, minunea de a fi părintele puiului de om, băiat sau fată, unde pentru noi nu a fost una mai presus de cealaltă atunci când am înțeles că singura noastră datorie este să îl/o iubim prin tot ce facem. Și că asta e tot ce contează.

pici

Advertisements




Boys and vegetable toys

14 04 2014

Mă duc cu niște prieteni și cu puștiu’ la ikea. Stăm vreo trei ore, căscăm ochii la tot ce se poate casca ochii, mobilă, decorațiuni, jucării, you name it. Nu ne grăbește nimeni, unii dintre noi mai iau câte o gustărică printre covoare și farfurii, nu e weekend deci nu ne călcăm în picioare, totul e ok. Probabil curios din fire, puștiu’ decide că asta n-o să fie o zi în care are chef să stea atâta timp în Manduca, motiv pentru care după 30 de minute se mută în celălalt baby carrier al familiei, brațele-lu-mama. Buuuun…

Nu am reușit niciodată să stau mai puțin de o oră la Ikea. Mă hipnotizează magazinul ăsta. Cred că e un fel de Disneyland pentru adulți. Am reușit să ies din el fără să cumpăr nimic (rar. foarte rar), dar să intru și să iau ce-mi trebuie și atât, niciodată. Așa că nu pot decât să mă bucur că piticu’ nu a protestat, dat fiind faptul că el e pe stilul mai outdoor așa…

Oamenii clasifică copiii în cuminți și necuminți. Altfel nu-mi explic de ce mereu sunt întrebată dacă e cuminte. În fine, conform standardelor, al meu e, în mare, un cuminte în deplasări. Stă în Manduca sau în brațe după poftele măriei sale, și când nu doarme, zâmbește frumos la trecători sau se uită atent dar foaaaarte atent la luminițe, culori și ce i se mai pare lui interesant.

Dar revenind la plimbarea noastră, ajungem la casă și ne așezăm frumos la coadă. Lângă mine, o fetiță de 10 ani tocmai își cumpărase un morcov de pluș (d-aia îmi place Ikea, că au morcovi de pluș). O vede puștiu’. Mai exact vede morcovul pentru că fetița a fost cu noi de când am plecat de acasă și nu a prezentat nici un interes, dar iată că se aliniază planetele și când vede morcovul o ia razna. O dă într-un râs d-ăla aproape isteric și foarte vocal, face ochii mari, gura până la urechi și se agită ca un Sprite. Mă uit în jur la ceilalți. Zâmbete. Hai că-i bine, el se distrează, eu mă distrez de distracția lui, de ce nu s-ar distra și alții? Investigăm atent situația și în scurt timp devine clar, morcovu’ ăla e posedat. Puștiu’ comunică cu el mai ceva decât cu animatorii sclipicioși de la petreceri. Nu știu cum văd ceilalți participanți scena asta, io-s fascinată maxim. În timp ce îi inventariez fiecare dintre cele aproximativ 375 de fețişoare şi figuri pe care le face în ultimele zece minute (din care în 350 seamănă cu ta-su că așa-i viața, corectă) mă minunez și trag două concluzii. 1) Haios copil mai am și 2) Ne trebuie și nouă morcov d-ăla. Cu jumătate din cumpărături pe bandă, decidem să o trimitem pe tuși într-o expediție fulger la raionul de jucării. Piticul aproape se învinețește de atâta râs, care râs se aude până la crescătoria de morcovi de la etaj, eu mă distrez în continuare pe lângă el, juma de magazin se uită la noi în continuare și până să punem în pungi noile achiziții, ajunge și tuși cu limba pe afară și îi dă morcovu’ proaspătului posesor. El se oprește din râs, se uită atent și… o ia de la capăt cu râsul pofticios. Iar eu mă uit cu ochi de mamă și mă întreb unde s-au dus deja 6 luni…

Distracția asta ne-a ținut până acasă.

Morcovu’ e bun de ronțăit /băloșit, de stat pe el dacă-i în drumu’ exploratorului dar nu mai prezintă interes pentru amuzament și mă întreb dacă nu cumva tocmai i-am cumpărat piciului prima jucărie după care era înnebunit și de care s-a plictisit de îndată ce am ajuns cu ea acasă. Well played, little man… 🙂Image





Sarcina cu aparat dentar

12 06 2013

Am scris acum ceva vreme un articol aici despre viața cu aparat dentar. Mi-a făcut mare plăcere să îl scriu și mă bucur că am acum ocazia să pot să îi fac un update: sarcina cu aparat dentar 🙂

Pentru corectitudine științifică, am așteptat să treacă jumătate din perioada sarcinii ca să pot să vorbesc, cum s-ar spune, din experiență, și am să încerc să demontez câteva dintre miturile pe care le-am tot auzit înainte să trec prin asta.

1) Faci carii în sarcină dacă ai aparat dentar

Ăsta e un mit pe jumătate adevărat. Dar doar pe jumătate. În sarcină resursele, printre care și calciul, îți sunt “mâncate de bebe” și de aceea ești mai predispusă la a avea probleme dentare, cu sau fără aparat dentar. Dar lucrul ăsta poate fi prevenit.

E foarte importantă folosirea aței dentare pentru că majoritatea cariilor se ascund între dinți, nu se văd la prima vedere și mai târziu pot să cauzeze probleme. Ajută dacă folosiți o pastă de dinți cu supliment de fluor pentru că scade probabilitatea formării cariilor.

De asemenea, periajul în timpul tratamentului ortodontic trebuie să fie absolut obligatoriu, indiferent de cât de greață, somn, lene etc îți este. Și trebuie să fie executat ca la carte, să dureze cel puțin 10 minute (măcar seara), să se verifice cu atenție dacă au mai rămas porțiuni insuficient curățate. Eu am achiziționat la începutul tratamentului un duș bucal care este un dispozitiv cu un jet de apă puternic pe care îl folosesc suplimentar după periajul dinților. Ideal ar fi să îl folosesc zilnic, eu mai ratez câte o zi (apropo de somn și lene despre care vorbeam mai devreme) dar face toți banii (care bani depind de tipul aparatului, producător etc.) pentru că ajută la curățarea porțiunilor unde periuța ajunge foarte greu sau chiar deloc. E un efort în plus dar odată ce te obișnuiești cu ritualul zilnic, nu mai este ceva ieșit din comun. Și senzația pe care o ai când îți spune medicul că nu ai nicio problemă după 8 luni de aparat dentar și 5 luni de sarcină… priceless!

2) Nu poți trata o problemă dentară în sarcină

Asta nu are legătură neapărat cu aparatul dentar dar am zis că e important să precizez că mitul este busted pentru că, nu-i asa?, dacă ar fi adevărat, ar fi cam nasol 🙂 Ok, am stabilit că poți preveni formarea cariilor dentare în sarcină, dar ce se întâmplă dacă totuși ele apar? În primele luni, mai ales în primul semestru (când toate riscurile sunt mai mari din mai multe puncte de vedere), nu se recomandă anestezic și deci, nu se recomandă tratarea cariilor sau alte intervenții care să necesite anestezie. Din semestrul al doilea se poate interveni întrucât riscurile au scăzut și se poate lucra cu un anestezic mai potrivit femeilor gravide. Deci nu disperați, există, din fericire, soluții.

Ca să fac totuși legătura cu tratamentul ortodontic, probabilitatea de a avea nevoie de tratament stomatologic pe perioada sarcinii când porți aparat dentar e destul de mică și asta pentru că, înainte de a începe tratamentul ortodontic, sunt tratate toate cariile de către medicul dentist la recomandarea ortodontului care insistă mult pe acest aspect. Lucrul ăsta se întâmplă întocmai pentru că montarea aparatului dentar, indiferent de tipul acestuia, nu permite intervenții de genul plombării dinților fără să existe riscul dezlipirii bracket-ilor și atunci, e cam obligatoriu să se “repare” toate căriuțele identificate. Firește că asta e recomandarea și pentru femeile care planifică o sarcină, diferența este că de multe ori, lăsând acest lucru la latitudinea pacientei, viitoarea mămică ar putea să amâne momentul (că doar ne e tare drag să mergem la dentist!) și să se trezească într-o zi cu două liniuțe pe bățu’ magic, moment în care deja e târziu pentru tratament stomatologic. În plus, odată ce începe tratamentul ortodontic, vizitele pentru activările aparatului sunt lunare, ortodontul poate vedea din timp dacă se formează carii astfel încât să nu se ajungă la durere, iar la dentist e recomandabil să mergi o dată la 3 luni, cel târziu la 6, pentru detartraj, periaj și air flow, ceea ce din nou, scade cu mult posibilitatea ca acest lucru să se întâmple.

3) Nu mai e eficient tratamentul ortodontic pe perioada sarcinii

Asta nu mai știu unde am auzit-o dar nu, nu este adevărat. Dimpotrivă, datorită modificărilor de tot felul din organism, dinții se vor mișca mai repede în sarcină decât în afara ei ceea ce nu poate fi decât o veste bună. Eu am mai observat și că durerile după activare nu mai sunt la fel de mari în sarcină dar nu știu dacă asta ține de felul în care reacționează organismul meu în perioada asta sau dacă are mai degrabă legătură cu activările în sine, unele mai suportabile, unele mai puțin 🙂 Singura problemă la care mă gândesc acum, referitor la vizitele viitoare la ortodont, ar fi poziția în care stai pe durata activării (aproximativ 30 minute) atunci când burtica a crescut destul de mult și poate să fie destul de incomod. Momentan, la cele 5 luni ale mele, nu este nici o problemă, dar pe viitor sunt convinsă că o să fie nevoie să facem mai multe pauze și că o să fie mai bine.

4) Nu poți lua analgezice în sarcină

Eu din fericire nu am avut nevoie, spuneam mai devreme că am suportat cu brio durerile după activări pentru că au fost lejere, dar dacă aș fi avut nevoie, am întrebat medicul și puteam lua din semestrul doi analgezice deci nu trebuia să mă tăvălesc pe jos de durere. Dar fiindcă n-am ajuns acolo, nu știu exact ce și cum puteam să iau. Oricum, e regulă de aur să nu iei în timpul sarcinii nici un medicament de nici un fel fără acordul medicului.

5) Nu te poți hrăni sănătos în timpul sarcinii din cauza aparatului dentar

Lucrul ăsta se spune pentru că în sarcină e recomandat să consumi cât mai multe fructe și legume care sunt adesea greu de mestecat din cauza aparatului. Ei bine, bebe chiar are nevoie de fructele și legumele alea, așa că, în realitate, nu e așa de complicat. Acestea trebuie doar să fie tăiate în așa fel încât să poată fi mestecate mai ușor. De exemplu, cât porți aparat dentar nu vei mai putea să muști dintr-un măr ca-n reclama la Corega (și fie vorba între noi, nici cu Corega nu poți să faci asta 🙂 ), dar poți tăia mărul felii și le poți mânca fără nici o problemă una câte una. Sau dacă vrei să mănânci morcovi cruzi, nimic mai simplu, îi tai cum iți e mai ușor, mie îmi place să îi tai pe lungime, și la fel, poți mâncă și două kilograme de morcovi la o masă dacă vrei. Eu sunt mare fană salate, atât de fructe cât și de legume, și singura diferență pe care o sesizez de când port aparat dentar e că tai bucățile mai mici pentru a le putea mesteca din prima. Chiar nu e complicat.

6) Efectele tratamentului se vor aplica și copilului, atunci când îi vor crește dinții

Da, și pe asta am citit-o pe undeva și, din păcate, nici asta nu e adevărată. Efectele tratamentului sunt de ordin fizic, practic se trage de dinți astfel încât ei să ajungă la poziția dorită, deși ei sunt “programați” din punct de vedere genetic să ocupe altă poziție. Tocmai de aceea e important ca după tratamentul ortodontic să se poarte așa numita “contenție” care reprezintă o sârmuliță lipită pe spatele dinților din față și care rămâne acolo forever cu scopul de a împiedica mișcarea dinților în viitor.

Dinții lui bebe or să se așeze în funcție de bagajul genetic pe care îl primește de la părinți și deci, e foarte posibil să o moștenească pe mamă și să necesite și el aparat dentar. Evoluția dentară a piticului e foarte importantă și trebuie monitorizată cu atenție, spun specialiștii, de la apariția dinților de lapte. Cu siguranță că o mamă care a purtat aparat dentar o să înțeleagă și mai bine necesitatea începerii tratamentului pentru junior cât mai repede pentru că, pe măsură ce acesta înaintează în vârstă, durata tratamentului se poate prelungi și pot să intervină tot felul de alți factori care nu sunt întotdeauna ușor de gestionat la pacienți copii.

Acestea fiind spuse, sarcina trebuie trăită ca o experiență frumoasă de care să te bucuri, dar trebuie să fii cât se poate de responsabilă în ceea ce privește igiena dentară, mai ales dacă porți aparat dentar, chiar dacă sarcina presupune multe schimbări ale organismului la care te adaptezi încet-încet, chiar dacă, după cum spuneam mai sus, îți e somn, te doare spatele, te dor picioarele și altele. Ca să ne jucăm un pic, cred că e un bun exercițiu de responsabilitate pentru etapa frumoasă de parenting care urmează. Așadar, cu puțină documentare observăm că ne putem trata și de altele pe perioada în care fabricăm un omuleț 🙂

Și nu în ultimul rând, să nu uităm să zâmbim frumos și sănătos 🙂

pregnancy-braces

*sursa photo: http://www.dentistry.com/daily-dental-care/overall-health/appropriate-dental-care-during-pregnancy





A good deed

7 06 2013

Primesc zilnic mail-uri, văd postări pe fb, vorbesc cu o grămadă de oameni și poate am (sau avem mai mulți?) tendința să trec în viteză peste anumite informații. Însă m-am întristat tare când am aflat de pe Fb despre Vlăduț și m-am întristat și mai tare pentru că am văzut că Vlăduț e copilul unor oameni pe care am avut ocazia să îi cunosc la un moment dat. Desigur că e trist să auzi despre un copil bolnav, indiferent cine este și de unde provine, dar faptul că îi cunosc părinții m-a făcut să conștientizez că, din păcate, cazul lui Vlăduț e cât se poate de real.

Pentru că știu că mulți dintre noi nu au răbdare sau putere să citească în detaliu despre dramele acestor suflete micuțe, o să precizez doar că Vlăduț  suferă de o boală foarte rară care presupune că ficatul lui refuză să funcționeze și are nevoie de un transplant. Parte bună e că există donator, mama lui, însă procedura nu se poate face în România pentru că Vlăduț are nenorocul de a nu avea încă un an, vârsta minimă la care se poate face această operație. Vlăduț are doar șase luni.

Ca să beneficieze totuși de această șansă, Vlăduț trebuie să meargă în străinătate. Multă lume s-a agitat pentru el și primul pas a fost făcut, s-a găsit un spital din Belgia unde se poate face procedura dar, ca să fie treaba treabă, statul decontează, firește, doar o parte din sumă și cheltuielile sunt colosale pentru doi oameni care trebuie să pună un preț pe viata copilului lor. Dar cum “unde-s mulți, puterea crește”, cu puțin ajutor din partea noastră, or să treacă peste asta și Vlăduț o să ajungă să spargă geamurile cuiva cu mingea de fotbal, ca orice copil sănătos și fericit .

Mai multe detalii despre situația lui Vlăduț găsiți aici și mai jos găsiți informațiile necesare pentru o donație, cât de mică 🙂 A! Și dacă vreți că combinați utilul cu plăcutul, mergeți la concertul de cover-uri AcousticBloggers (detalii pe pagina lui Marius Matache) unde intrarea este gratuită și se pot face donații, vor fi și premii și alte surprize 🙂

Cont lei la CEC – Agenția Traian:

Titular: Botan Mihai-Deliu

Cont: RO20CECEB30908RON3431882

Cont euro la BRD – Agenția Piața Romană:

Titular :Botan Mihai-Deliu

Cont: RO77BRDE410SV86030484100

SWIFT: BRDEROBU
BANCA: BRD GROUPE SOCIETE GENERALE
AGENTIA: BRD-AG. PIATA ROMANA
ADRESA: BULEVARDUL MAGHERU NR.35, SECT.1, BUCURESTI





Viața cu aparat dentar

30 01 2013

Fac de aproximativ patru luni un tratament ortodontic și deci, port aparat dentar fix pe ambele arcade. Înainte să iau decizia asta, am căutat pe net păreri sincere despre ce presupune pe bune un astfel de tratament așa că m-am gândit că, după patru luni de tratament, sunt în măsură să împărtășesc din experiența mea altor persoane care ar putea avea nevoie de genul ăsta de informație.

Ca să fiu cât mai corectă, atât cu mine cât și cu alți potențiali pacienți, trebuie să o iau mai dinainte de tratament…

Nu știu ce și cum s-a întâmplat dar, deși am numărul optim de dinți, am arcadele prea mici (șoc pentru cei care îmi spun că aș avea gura cam mare…)  și prin urmare, dinții au crescut prea apropiați unii de ceilalți, motiv pentru care au început să nu mai fie drepți. Când mi-au ieșit măselele de minte, treaba a început să se complice și mai tare. Deși (cred eu) nu era o chestie care să se vadă din avion, sau cel puțin mă obișnuisem cu ea din punct de vedere estetic, mă măcina de mult din punct de vedere medical acest aranjament. Am fost la vreo 4 clinici numai în ultimii 5 ani, mi-am făcut tot pe atâtea radiografii și mulaje pentru ca, pe ultima suta de metri, să îmi fie frică și să renunț. Atât de frică încât să nu mai țin cont nici de faptul că ședințele la ortodonți, radiografiile și mulajele au costat ceva.

De ce îmi era frică? De fiecare dată mi se spunea că va trebui să mi se facă patru extracții, două sus și două jos, pentru că, fizic, dinții mei nu aveau loc să se îndrepte altfel 🙂 Fapt care, de altfel, mă dusese în situația în care mă aflam. Părea greu de înțeles la momentul respectiv, mai ales când mă uitam eu cu ochiul meu de umanistă și părea că poate-poate se va putea și fără. Pentru mine care nu am fost de 2 ori la spital în viața mea, extracția dentară părea ceva teribil de complicat. Și dacă adăugăm la my personal history și faptul că vizitele la dentist din copilărie  au fost niște dezastre pentru psihicul meu, rezultatul nu avea cum să fie decât cel actual.

Într-un moment de inconștiență, am parcurs pașii firești pentru începerea tratamentului și nu am mai dat înapoi 🙂 Cum am făcut asta? Nu vreau să inventez rețete despre cum să îți învingi frica de dentist, de altfel cred că ține de fiecare om în parte, însă eu m-am apucat să citesc despre ce înseamnă amânarea tratamentului pe termen lung și am fost șocată. Am aflat, printre altele (sunt informații pe internet o grămadă) că pot face carii fără să le văd, fix în spațiile unde periuța de dinți nu putea intra (dar acizii din alimente pot) și deci pe care să nu le pot trata în timp util, care să ajungă să mă doară sau să ducă la pierderea dintelui. Sau cel mai grav, puteam să fac paradontoză. Așa că la mine a funcționat rețeta înlocuirii răului cel mare cu un rău mai mic.

Am optat pentru un aparat dentar lingual, adică montat pe interior, după ce am ajuns la concluzia, cu medicul ortodont, că este cel mai avantajos pentru mine. De ce a fost mai avantajos? În primul rând pentru că nu se vede. Deși pare o copilărie, avantajul psihic pe care îl oferă nu este de ignorat. Apoi, aparatul lingual se lipește mai bine pe dinți pentru că se pot folosi materiale mai rezistente și brackeții (bucățelele mici care se lipesc pe fiecare dinte în parte) au suprafață mai mare de adeziune pe dinte, ceea ce era imposibil de realizat pentru un aparat montat pe fața dintelui din considerente, evident, estetice. De ce e important lucrul ăsta? Deși nu suntem castori, fie că mușcăm dintr-o felie de pâine prăjită sau dintr-un măr, există o presiune pe dinte care, chiar dacă nu o conștientizăm, putea să ducă la dezlipirea bracket-ului, ceea ce înseamnă atât costuri pentru pacient dar și timp pierdut aiurea. Cu un aparat lingual, probabilitatea să se întâmple asta e mai mică și deci, lista cu alimente interzise e mult mai mică. Dezavantajul acestui tip de aparat? Costul cu destul de mult mai mare decât al celui exterior

Și acum începe distracția. Aparatul l-am montat în două episoade, mai întâi cel de sus și apoi peste aproximativ o lună jumătate, pe cel de jos. Inițial nu prea am înțeles mișcarea asta, dar ulterior mi-am dat seama că i-a luat ceva organismului să se obișnuiască cu aparatul pe o arcadă. O să revin la asta mai încolo. Extracțiile dentare le-am făcut în cele două ședințe când am montat aparatul. Mi-am făcut curaj cât pentru o naștere naturală de gemeni și în mai puțin de o oră ieșeam din cabinet cu doi dinți mai ușoară. Nu mi-a venit să cred că de asta îmi fusese frică. Ulterior am montat și arcada de jos și am repetat procedura cu celelalte două extracții.  Acum, ca să justific totuși un pic frica, trebuie menționat că o extracție e o mică procedură chirurgicală, până la vindecare nu poți consuma alimente prea calde sau prea reci, trebuie evitat locul extracției în timpul meselor, implică sângerare, trebuie mare grijă la periaj… mai multe detalii vă poate da medicul sau, firește, puteți găsi la liber pe internet. Mai mare e bătaia de cap după extracție decât în timpul ei. Eu una m-am gândit în timpul extracției la un episod din Tom și Jerry pe care îl văzusem cu puțin timp înainte de a veni la cabinet și odată ce mi-am distrat atenția, a fost foarte ok. Plus că medicii au fost de fiecare dată niște drăguți și mi-au explicat pas cu pas toată procedura astfel încât totul să pară foarte simplu 🙂  După aproximativ o săptămână extracțiile se vindecaseră complet și puteam să îmi reiau regimul alimentar inițial. Tot nu îmi venea să cred că mă speriasem de atâta lucru.

Vorbeam mai sus de acomodarea organismului. Având în vedere faptul că în ziua montării aparatului eram amorțită de la anestezia aferentă extracției, mi-am imaginat că o sa fie piece of cake. A doua zi însă am început să simt presiunea pe dinți și în 2 zile limba mi se iritase de la aparat. Aveam să îmi dau seama mai târziu că presiunea pe dinți urma să o simt după fiecare activare a aparatului (o dată la 4-5 săptămâni), lucru de care m-a avertizat medicul ortodont dar cum eu trecusem de extracții, părea că puteam să fac orice 🙂 Acum intervine partea mea preferată: la montarea aparatului am primit de la cabinet o cutie cu ceara ortodontică, pe care urma să o montez pe aparat în zonele unde apăreau iritații. M-am felicitat încă o dată că am ales varianta cu aparat lingual fiindcă puteam să o aplic fără probleme și fără să las impresia că am resturi de mâncare pe aparat. În câteva zile, limba s-a acomodat cu aparatul și iritațiile au dispărut. Cu presiunea pe dinți recunosc că m-am obișnuit un pic mai greu fiindcă nu am vrut să iau calmante dar am cedat și apoi a fost mult mai bine. Presiunea se simte mai puternic aproximativ două zile, la mine cel puțin așa a fost, după fiecare activare. Odată ce te obișnuiești, o simți în continuare însă nu mai este dureroasă și deci, chiar nu mai este o problemă.

Vorbeam la un moment dat de lista alimentelor interzise. Pentru că probabilitatea formării de carii e mai mare, sunt de evitat caramelele, bomboanele, dulciurile în general. Și pentru că brackeții sunt lipiți în scop provizoriu și pentru că se pot dezlipi (mult mai greu decât în cazul aparatelor fixe, ce-i drept) sunt de evitat și alimentele tari ca semințele de orice fel, alune și altele asemenea. Și guma de mestecat trebuie să ia o pauză, deși eu am încercat să folosesc și nu prea a fost ok. Am înlocuit-o cu spray-ul pentru împrospătarea respirației. În rest, pot mânca aproape tot ce mâncam înainte, însă nu mai pot musca direct pentru că se simte presiunea pe dinți și cam doare, tai bucățele mici și mănânc mult mai încet. Am scăzut un pic în greutate pentru că mănânc mult mai încet și mă satur cu mai puțină mâncare. Ceea ce e foarte bine 🙂

Și cam asta implică tratamentul ortodontic care, la mine, o să dureze în jur de doi ani.  De aici încolo, totul o să fie rutină.

Rezultate deja se văd! Am fost foarte plăcut surprinsă când am văzut că într-un timp atât de scurt dinții s-au mișcat deja. Și pentru că am ales aparatul lingual, practic, nimeni în afară de cei cărora le-am spus eu nu știe că port aparat dentar. Ce mă mai dă de gol este o ușoară sâsâială pe care am dezvoltat-o în urma aplicării aparatului. Dar asta era inevitabilă chiar și în cazul unui aparat exterior, dacă aveți cunoștințe care au sau au avut aparat dentar, știți la ce mă refer. Inițial mi se părea tare ciudată dar mi-am asumat-o și mi se pare foarte draguță, iar pentru cei din jur care sesizează sunetul e și mai haios atunci când pronunț cuvinte ca supă, susținere, cheesecake etc 🙂

Ideea de bază este că nu a fost chiar piece of cake așa cum îmi imaginam. Poate dacă citeam despre presiunea de după activare sau despre iritarea limbii, mă speriam și mai tare nu mai făceam tratamentul sau poate îmi distrăgea atenția de la extracții și frica se împărțea 🙂 Pe de altă parte, cred că e foarte important să cunoști și părțile bune, și cele mai puțin bune, dar și cele în care te poți păcăli foarte ușor. De exemplu, frica de extracție nu a fost câtuși de puțin justificată la intensitatea ei.

Ce este esențial de reținut e faptul că fiecare problemă a avut o soluție la îndemână și tratamentul ortodontic este de genul no pain, no gain. Indiferent de tipul de aparat ales (fiecare are avantajele și dezavantajele lui) se vor simți modificări și da, o să fie mai incomod decât fără aparat dar asta este normal și nu este în niciun caz un motiv pentru amânarea tratamentului. Când încep să se vadă rezultatele, nici nu mai contează.

În ceea ce privește regretele, am unul singur: că nu am început tratamentul mai devreme.

Smiles-3Sursa foto http://www.wikihow.com/Image:Smiles-3.jpg

_____________________________________________________________________________

Deși nu mi-am propus la începutul articolului să vorbesc despre clinica unde fac tratamentul, o să menționez totuși că este vorba despre DentEstet, iar ortodontul care mă supraveghează atent și cu mult drag este doamna dr. Iana Dilă. Detalii despre serviciile și planurile tarifare o să găsiți la ei pe site dacă sunteți interesați. Sunt niște profesioniști în adevăratul sens al cuvântului și e atât de frumoasă atmosfera pe care au creat-o, atât ambiental cât și psihologic, încât ai uneori impresia că nu ești la dentist 🙂 





“x” milioane de euro

6 09 2012

Am găsit pe wall-ul meu pe FB poza asta de mai jos. Cred că e zecea oară când o văd. Nu știu dacă i-am dat vreodată share sau dacă m-am gândit 3 secunde consecutiv la ea. Până acum. Dar trebuie să fac mai întâi o paranteză.

În fața locuinței mele se construiește de zor o biserică. Lucrările au început acum aproximativ 2 luni. Spun “de zor” fiindcă e aproape gata. Când am văzut fundația nu ne-am putut da seama exact de dimensiunea ei, cine a văzut vreodată o construcție de la facerea ei știe că simțul dimensiunii e ușor distorsionat pe parcursul construcției și până la finalul ridicării acesteia. Ca să n-o mai lungesc, lângă ea a mai crescut încă un mic imobil (ca o boltă) și două, cred eu, blocuri. Nu știu care e treaba cu blocurile, însă biserica s-a dovedit a fi mare. Foarte mare. Nu cât o catedrală, dar mare.

Again, cine a avut de-a face cu domeniul construcțiilor sau a făcut o casă (sau știe îndeaproape pe cineva care a făcut o casă etc.) știe ce înseamnă o astfel de construcție, cât durează și ce implicații financiare are (defalcat pe materiale, manopera etc.). Clădirea despre care vorbesc eu nu e o casă, nu e nici măcar o pensiune, e aproape un bloc. Și costă ca atare.

Poate ne place să zicem că “respectăm credința fiecăruia”, dar aici chiar nu este vorba despre asta. Ca să mă fac și mai bine înțeleasă, trebuie să menționez că mai aveam în zonă biserici, și nu tocmai mici nici alea.

Image

În încheiere, aș vrea să îi rog pe prietenii mei mai religioși să nu se supere că mi-am exprimat un punct de vedere. Referitor la poza de sus, poate nu conștientizăm cât înseamnă suma aia cu multe zero-uri. Aici am găsit că ar fi vorba de 200 milioane, aici 400 milioane, aici 600 milioane. De euro vorbim. Nu știu ce argument m-ar face să înțeleg altfel ce se poate face util și palpabil cu atâția bani într-o țară unde școlile sunt cum sunt și spitalele sunt cum sunt. Sau nu sunt.





Eu si Bon Jovi

12 07 2011

Nu ma pricep eu suficient la cuvinte ca sa exprim ce a insemnat pentru adolescenta mea Bon Jovi. Imi placeau de mult Always si inca cateva piese dar in clasa a  noua i-am redescoperit si au devenit in scurt timp, pentru mine, o obsesie. Nu stiu cum sunt altii, dar eu nu aveam voie sa lipesc postere pe perete, insa pe Jon Bon Jovi il aveam lipit deasupra biroului si cand invatam sau scriam, ma uitam la el, fredonam cate o melodie si imi zburau gandurile departe departe…

Nu mai zic de cate ori i-am avut pe desktop, cati munti de poze si versuri am printat pe unde apucam, sau cate tricouri si albume colectionasem. Nimeni si nimic nu era ca ei.

Daca am crescut intr-o familie muzicala, am invatat ca muzica fara versuri cu mesaj nu se poate. Si pe vremea aia, nimic nu mi se parea mai profund ca versurile trupei Bon Jovi, mai adevarat, mai corect si mai frumos. Probabil ca orice artist ajunge sa devina o sursa de inspiratie prin performanta lui fie ca-si propune asta sau nu, dar eu astazi pot sa afirm ca fara Bon Jovi cu siguranta as fi fost altfel.

Cand am aflat ca vin in Romania, m-am simtit ca un copil care vrea cu disperare o jucarie si in dimineata de Craciun o gaseste sub brad. Dintr-un punct de vedere pentru sufletul meu, Bon Jovi a venit in Romania prea tarziu dar asta nu schimba cu nimic starea pe care am avut-o in seara concertului. Sunt convinsa ca spectacolul a fost pe masura asteptarilor celor 55000 de oameni care au stat in soare la patruzeci de grade juma’ de zi ca sa ii vada si sa ii asculte pe Bon Jovi. Si multi au scris despre concertul asta, despre public, despre organizare, totul la superlativ. Pentru mine a fost ca si cum m-as fi intors, dupa mult timp, acasa.